Pentru că nu ne câștigăm existența din reclame am vrut să evităm atât de celebrul clickbait și ți-am pus răspunsul direct în titlu. E decizia ta dacă vrei să citești mai departe și să afli de ce.

Ideea nu este deloc nouă, ci plutește în mentalul colectiv al oamenilor de mii de ani. De la mitul peșterii al lui Plato și visul fluturelui al lui Zhuang Zhou până la Elon Musk. Cel din urmă a afirmat că sansele să trăim într-o realitate simulata sunt de miliarde la unu pentru realitatea simulată. Desigur, dacă am fi miliardari și am avea un copil cu Grimes și nouă ni s-ar părea ca ce se întâmplă e un vis.

Dacă până acum ar trebui să știi mai bine decât să iei în serios ideile filozofice deduse la ceas de seara cu un pahar de vin de țară cu Kanye West, ale lui Elon. Plato și Zhuang Zhou nu sunt chiar de ignorat. Evident și Plato aprecia vinul de țară, deci poate compania e problema. Ei, nu-ți face griji, șansele ca noi să trăim într-o simulare nu sunt chiar de miliarde la unu în vreo direcție sau alta.

Un argument împotriva acestei idei este simplu fapt că suspectăm că suntem într-o simulare, ceea ce, dacă am fi simulați, nu ar trebui să putem face. Un altul este și complexitatea și mărimea universului. De ce te-ai obosi să simulezi ceva atât de complex pentru niște creaturi care nu pot ajunge niciodată acolo.

În 2003 Nick Bostrom de la Universitatea din Oxford a scris o lucrare în care consideră trei propoziții logice pentru a rezolva această problemă. Dacă doar una dintre aceste propoziții este adevărată, atunci trăim într-o simulare, după acesta. Cele trei propoziții sunt următoarele:

  1. Creaturile simulate aproape întotdeauna dispar (sau se autodistrug) înainte de a ajunge stadiul în care pot simula alte creaturi.
  2. Chiar dacă ajung în acel stadiu, este puțin probabil să fie interesate în a simula alte creaturi.
  3. Probabilitatea de a trăi într-o simulare este aproape de 1.

Astronomul David Kipling de la Universitatea din Columbia preia trilema lui Bostrom și o transformă într-o dilemă, întrucât rezultatul propozițiilor 1 și 2 este același. Prin urmare, sansele de a nu trăi într-o realitate simulată sunt de 50% dacă reușim să nu ne autodistrugem și începem să construim simulări proprii. Cum încă mai suntem aici și suntem foarte interesați de a simula tot felul de procese (inclusiv pe noi înșine), putem trage concluzia ca șansele să trăim în realitate sunt de cel puțin 50%. De altfel, unor creaturi simulate nu ar trebui să li se permită să creeze simulări, pentru că acest fapt ar necesita mai multă putere de calcul. Dacă creaturile simulate ajung să creeze simulări inteligente și acelea la rândul lor fac același lucru, aparatul de pe care se face simularea n-ar fi suficient.

Dar există o metodă prin care ființele simulate ar putea afla dacă se află într-o simulare: orice mașină de calcul are o limită superioară de calcul. Știi tu, frecvența procesorului sau chestia aceea care ridică sau scade prețul atunci când îți cumperi un calculator pentru “școală” (adică gaming). Deci dacă am trăi într-o realitate simulată ar trebui să existe o limită superioară, fixă și inviolabilă de care putem fi conștienți dar nu poate fi depășită. Ei bine, puține lucruri din universul nostru se potrivesc descrierii, dar limita vitezei luminii cu siguranță este fixă și inviolabilă. Iată deci un argument care înclină balanța în favoarea teoriei simulării.

În concluzie, argumente se găsesc de o parte și de cealaltă a ideii că am fi creaturi simulate. Singurul lucru cert este că dispunem de insuficiente informatii pentru a ști cu siguranță (iată un argument pro ideii de simulare) dar continuăm să ne întrebăm asta de mii de ani (și un argument contra).

Totuși, dacă am trăi într-o realitate simulată ar face vreo diferență? Ai fi făcut ceva diferit dacă ai fi știut?